Marte este acoperit de cicatrici interesante, unele dintre cele mai proeminente fiind craterele de impact. Un exemplu extrem de neobișnuit apare în această nouă imagine obținută de misiunea Mars Express a ESA: un triplet vechi, ce conține nu unul, ci trei cratere suprapuse.
Craterul-triplet este situat într-o parte veche a emisferei sudice a lui Marte, cunoscută sub numele de Noachis Terra. Această regiune a fost presărată de cratere în epoca noahiană, o epocă de acum aproximativ patru miliarde de ani din istoria Planetei Marte, în timpul căreia s-au prăbușit pe suprafața planetei un număr imens de asteroizi și comete. Unele dintre aspectele peisagistice create de aceste coliziuni au rămas intacte pe Marte și, fiind formate în istoria îndepărtată a sistemului solar, prezintă un interes deosebit pentru oamenii de știință care doresc să afle mai multe despre vecinul nostru planetar.
Urmele proceselor și evenimentelor haotice din perioadă noahiană pot fi observate clar în zonele muntoase sudice ale Planetei Marte. Acestea sunt presărate cu cratere vechi și uzate în timp. Misiunea Mars Express a ESA a fotografiat numeroase cratere din această regiune, de la craterul Greeley, ce este grav erodat, până la craterul Neukum Cresa, numit după unul dintre fondatorii misiunii Mars Express.
Imaginea înfățișează un crater triplu aflat la Est de un element cunoscut sub numele Carterul Le Verrier, care se întinde pe aproape 140 km. Cele trei depresiuni surprinse în imagine sunt reduse ca dimensiune: cea mai mare măsoară 45 km, iar cea mai mică 28 km.
Cum s-ar putea forma un astfel de triplu crater? O explicație posibilă, considerată cea mai probabilă, este că obiectul cosmic de impact s-a fracturat în trei bucăți înainte de a lovi solul, formând acel trio de cratere. O altă explicație ar putea fi coincidența: Marte a fost lovit de trei obiecte separate, la momente diferite de timp, creând complet întâmplător o suprapunere bine delimitată a craterelor.
Pentru a citi mai multe despre craterul triplu, accesați acest link.
Credit imagine: ESA / DLR / FU Berlin, CC BY-SA 3.0 IGO