Tipărire 

Aurel Vlaicu se năştea pe 19 noiembrie 1882, în judeţul Hunedoara, în comuna Binținți, care astăzi îi poartă numele. Viitorul inventator și pionier al aviației române și mondiale absolvă clasele primare la şcoala din localitatea natală, continuă studiile gimnaziale la Orăştie în cadrul Colegiului Reformat al Liceului Calvin (care din 1919 a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”), pentru a-şi completa studiile preuniversitare la Liceul German din Sibiu, unde susţine şi bacalaureatul în 1902.

Formarea sa profesională a avansat în acel moment, Aurel Vlaicu alegând să studieze ingineria la Universitatea din Budapesta și apoi la prestigioasa Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen, în Germania, unde îşi obţine diploma de inginer câţiva ani mai târziu, în 1907.

1908 îl găseşte angajat ca inginer la uzina de automobile Opel din Rüsselsheim, însă firea sa curioasă, întreprinzătoare, nu îi permite să accepte destinul unui simplu muncitor. Astfel, în toamna aceluiași an, Aurel Vlaicu se întoarce în ţară şi începe să pună în practică planurile de realizare a unui aparat de zbor, care devine realitate în 1909. Pe 17 iunie 1910, pe Câmpul Cotrocenilor, inginerul Aurel Vlaicu decolează la bordul primului avion conceput, construit şi pilotat în România: "Vlaicu 1", realizat cu sprijinul Casei Regale şi al Armatei Române la atelierele de la Arsenalul Armatei. Primul nostru "avion naţional", care se înălţase la doar 3-4 metri pe o distanţǎ de 50 de metri, plasa România imediat după Statele Unite şi Franţa în categoria restrânsă încă a statelor pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aparat original, construit şi pilotat de un cetăţean al ţării respective. Mai multe detalii despre acest eveniment istoric sunt disponibile aici.

Brevetul l-a înregistrat sub denumirea „Mașină de zburat cu corp în formă de săgeată", iar un an mai târziu construia deja un al doilea avion, celebrul „Vlaicu II", cu care a primit confirmarea internaţionalǎ în 1912, când a câștigat nu mai puţin de cinci premii (1 premiu I şi 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria.
În 1913, Aurel Vlaicu punea deja în lucru prototipul “Vlaicu III”, care avea să fie primul avion din lume cu fuselaj metalic. Construcţia aparatului avea să fie finalizată, însă, de către doi dintre colaboratorii sai - C. Silişteanu şi G. Magnani - căci la 13 septembrie 1913, tânărul inginer se prăbuşeşte în apropiere de Câmpina la bordul aparatului Vlaicu II din motive încă neelucidate.

Chiar dacă viaţa sa a fost curmatǎ brusc, Vlaicu a lăsat în urmǎ contribuţii de necontestat în domeniul aviaţiei, fiind amintit astăzi drept un pionier în acest domeniu, dar şi un inginer şi inventator de excepţie. Printre invenţiile sale se numǎrǎ realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcţie de unghiul de zbor şi viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului şi înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare uşor - printre primele din lume cu roţi independente, forma aerodinamică şi construcţia aproape totală din aluminiu a fuzelajului avionului A. Vlaicu III, reuşite care i-au adus la 28 octombrie 1948, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Române.